Criza a trecut. Cel puțin pe hârtie, ar fi trebuit să treacă. Totuși, tinerii
o duc greu, chiar foarte greu, și acei tineri absolvenți de facultăți, unii
bine pregătiți, alții mai puțin, dar toți dispuși să muncească, acei tineri pleacă din țară. Au stat, au
strâns din dinți, au încercat toate variantele până când au ajuns la concluzia
că NU SE POATE. Da, nu se poate, nu merită, nu există nicio luminiță la capătul
tunelului. Trebuie să plece, trebuie să iși creeze o stabilitate în viață, să
poată să-și întemeieze o familie, să-și găsească o locuință și să facă copii.
Acest lucru este aproape imposibil în societatea de azi, în condițiile de
instabilitate și criză morală în care am ajuns.
Politica a eșuat, nu mai are șanse de redobândire a încrederii. Sportul e la pământ. Educația e tot mai proastă. Sistemul medical merge tot în jos. Justiția greoaie, partinitoare și coruptă. Nimic, dar absolut nimic nu mai merge în România. Acum, la sfârșit de 2013, am "reușit" să ne pierdem chiar și speranța.
Înregistrăm un nou abis în România : a murit chiar și speranța!
Ce este protestul de stradă? O formă de
exprimare (liberă) care
a căpătat amploare în ultimii 3-4 ani pe tot mapamondul. Evident și la noi.
Dacă e bine sau nu, dacă asta s-a vrut sau nu, e o altă discuție. Dar orice
protest de stradă are nevoie de lideri, are nevoie de motive, de un scop, de
negocieri și de soluții pertinente și eficiente propuse. Protestul care se
bazează pe ideea că toți sunt proști este sortit eșecului, și
totodată foarte ușor de manipulat de către cei care vor să profite din umbră.
Nu este nimic altceva decât o descărcare a nervilor, fără posibilitatea reală
de a identifica și implementa o soluție. Sigur, pot fi contrazis de proteste
care într-un final și-au atins așa-zisele scopuri, dar îmi voi argumenta
părerea imediat.
Există protestul medicilor, al
polițiștilor, al dascălilor, al studenților, al ecologiștilor, al
taximetriștilor, al fermierilor, al industriașilor, protestul oamenilor de rând,
protestul oamenilor deștepti și preocupați de viitor, practic există proteste
în toate domeniile, izvorâte dintr-o diversitate foarte mare de motive, toate
având la bază un singur lucru : lipsa interesului real pentru binele
cetățeanului din partea celor aflați la putere.
Către ce ne îndreptăm cu aceste proteste?
Care este viitorul plauzibil, că vom ieși
în stradă de fiecare dată când nu ne va conveni ceva, vom sta zile, săptămâni, luni sau poate ani în stradă până ni se vor rezolva
doleanțele? Asta este soluția?
Am fost întrebat de curând ce înseamnă
"societatea civilă". Am ezitat. Știu ce ar trebui să însemne, dar nu
pot spune exact ce înseamnă în România.
Acum o săptămână am luat parte la ForumulONG care s-a desfășurat în cea mai impetuoasă locație posibilă, Palatul Parlamentului (Casa Poporului). Eram foarte curios și așteptam cu nerabdare (de aproape 4
ani nu se mai ținuse acest forum) să iau pulsul sectorului neguvernamental în
care și eu activez. Întâmplator, forumul s-a încheiat exact în marțea neagră a democrației românești asupra căreia sunt încă șocat și nu vreau să intru în foarte multe detalii (vă invit călduros să urmăriți emisiunea lui Moise Guran de pe TVR1 despre această zi neagră a democrației românești).
Ei bine, concluziile pe care le-am tras sunt sumbre. De fapt, sunt mai mult
decât sumbre, sunt tragice.
Vreau să fac întâi o precizare, pentru că
există o confuzie foarte gravă : organizațiile neguvernamentale nu au rolul
doar de a salva câinii vagabonzi, de a oferi sprijin și ajutor copiilor cu
probleme sau de a suplini unele deficiențe ale sistemului de sănătate.
Organizațiile neguvernamentale nu încearcă neapărat să salveze ceva sau pe
cineva. Există un sector al ONG-urilor care se ocupă de politici publice, de
bună guvernanță, de monitorizarea autorităților. Este poate cel mai important la ora aceasta în
România, întrucât aici sunt cele mai mari deficiențe
și, totodată, aici ar trebui să fie cea mai mare putere. Tot ce se întamplă în sănătate, în educație, în finanțe,
etc., tot, absolut tot ține de buna
guvernare, de deciziile politicienilor, de legi aprobate în secret noaptea târziu, de facilități fiscale, de corupție,
de ineficiență, de lipsa unei viziuni pe termen lung, de dependența de UE și
FMI, etc. Altfel zis, dacă cei de sus ar fi ajutați de sectorul ONG să-și facă
treaba cum trebuie, cei de
jos ar duce-o mult mai bine (printre altele, spre exemplu, ar fi mai putină
nevoie de ONG-uri care să distribuie pachete de Crăciun caselor de copii sau
care să încerce să reabiliteze un spital, ar fi o lume mai normală, sau cel puțin mai aproape de normalitatea pe care ne-am
dori-o).
Sectorul acesta de vârf, cel în care e
nevoie de competență și integritate, cel care ar putea controla deciziile politice,
indiferent de cine e la putere, ei bine acest sector este aproape inexistent.
Acest sector este compus din o mână de oameni (la propriu cred că sunt cam 2
mâini), oameni care sunt din organizații diferite, care nu conlucrează și nu
reușesc să-și unească eforturile. Oameni care sunt călcați zilnic în picioare
de politicienii care ii reneagă și le refuză argumentele pertinente pe care le
aduc, oameni care trăiesc de azi pe mâine din datorii încercând din răsputeri
să atragă atenția asupra inepțiilor și intereselor
politicienilor. Da, e foarte greu să umblii "rupt în fund", să n-ai
bani din care să-ți cumperi mâncare sau să-ți platești facturile și să te bați
cu cei mai grei și
corupți oameni din România. Și da, aparent n-ai nicio șansă.
Fondurile venite de la UE și de la
ambasade din ultimii 10-15 ani care au sprijinit acest sector sunt
redirecționate astăzi către Muntenegru sau alte state în curs de democratizare,
căci noi, vorba aia, am consolidat o democrație stabilă, în care sectorul ONG
de politici publice și bună guvernare nu prea își mai are rostul.
Ce-ar fi de făcut? Ei bine, așa cum
afirmam mai sus, nu mai există nicio speranță. Da, moare ultima, dar a murit și
ea. Nimeni nu mai întrevede o rază de lumină la orizont, toți suntem pesimiști,
sceptici, triști. Totuși, ce putem face de acum înainte? Fiecare face
ce crede, nu cred că există un drum sigur către o normalitate pe care ne-am
dori-o. Nu știu nici dacă mai putem ajunge la ea, nu știu dacă nu am pierdut
deja prea mult pentru a mai încerca să recuperăm ce-a mai rămas și să construim
peste. Voi spune însă care sunt cele 2 posibilități pentru ce putem face pe
viitor (întotdeauna sunt mai multe, dar ne rezumăm la 2 cele mai probabile):
- Prima este foarte simplă : FUGA. Rușinoasă, chiar dacă n-am vrut să fim lași și să dezertăm,
totuși, atunci când moare speranța,
fuga devine o opțiune mai puțin rușinoasă. Să plecăm și noi din țară, așa cum
îmi spunea un prieten recent că s-a hotărât să-și vândă tot și cu banii pe
care-i adună să plece, oriunde, să facă orice, numai să nu mai rămână în
România. Poate unii vor să fie fotografi, poate unii vor să își încerce norocul
în Germania, Statele Unite sau în Noua Zeelandă. Fiecare cu decizia lui, cu
felul de a fi, cu visele și cu încrederea în puterile proprii. Am zis că e
simplă nu pentru că ar fi chiar foarte simplă; ușor nu e nicăieri, mai ales
când ești nevoit să iei totul de la 0, dar e mai simplă decât
- Cea de-a doua variantă : LUPTA. Cu cine? Cu sistemul. Punct. Cum, noi aștia călcați în picioare, fără bani,
fără speranțe, noi aștia care am atins abisul, noi să luptăm? N-am
zis ca e ușor, nici măcar că ar fi realizabil. Deși cred că este. Visez la o
Românie în care sectorul ONG în politici publice și monitorizare a activității
parlamentare să fie unit, puternic, și care să dicteze bunăstarea românilor de
rând prin decizii corecte, lipsite de interese și de coruptie ale
politicienilor. Da, visez, știu, poate naiv... Și dacă n-aș crede din toți rărunchii că este posibil așa ceva, nici
n-aș spune ce visez, aș ține pentru mine pentru că mi-ar fi frică de
apelativele de naiv și visător care mi s-ar
atribui și de privirile de milă care mi s-ar arunca. Cred că este posibil
scenariul în care am da mână
cu mână, vorba cântecului, ne-am solidariza și ne-am uni eforturile
creând o entitate integră de
bună guvernare la nivelul sectorului ONG, una care să aibă scopul de a face
schimbări, de a pedepsi erorile, de a preda justiției orice act de corupție sau
trafic de influență, pentru ca aceasta să-l pedepsească imparțial. Una care să
nu atragă atenția asupra
greșelilor, ci care să le prevină. Una care să nu fie nevoită să iasă în stradă neputincioasă cu o pancartă în mână,
ci care să câștige susținerea poporului (da, acesta îndobitocit și căruia nu-i
pasă de ONG-uri) și să o exercite ca o presiune reală și eficientă.
Ce ar însemna unificarea societății civile în domeniul bunei guvernanțe? Ar însemna rezolvarea problemelor înainte ca ele să apară. Cum ar fi dacă nici nu s-ar mai propune sau nu ar mai trece acele legi tâmpite, imorale sau antiromânești, daca ne-am obișnui să știm că există un reprezentant al societății civile, un "expert" integru care urmărește DOAR interesul cetățeanului?
Dacă acei oameni care astăzi aproape mor
de foame făcând din pură
pasiune muncă în folosul comunității, bătând zilnic la porțile
parlamentului și trăgând constant semnale de alarmă care sunt ignorate, dacă
aceștia s-ar uni într-un efort comun și ar obține atât sprijinul comunității
cât și recunoașterea autorităților?
Nu este un vis. Nu este o utopie, nu este
ceva ridicol, haios sau pueril. Nu trebuie să ne raportăm la ce există azi, nu
trebuie să considerăm limitele de astăzi ca fiind trasate pentru eternitate.
Timpul oricum va trece, vom îmbătrâni, copiii ne vor crește, iar în ritmul ăsta, țara se va duce
dracu'. Dacă nu fugim, dacă nu dezertăm, suntem
datori să urmarim un vis, să avem
o viziune, să încercăm!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comenteaza!